Constantin Severin

Il tuo nome ha l’ascolto del silenzio   I sfiorando la tua riva la mia mano respira fra migliaia di foglie   II illumina con la tua voce verde potere microscopico la schiuma di una traversata tesa tra un mondo e l’altro mare in cui aurore e radici si ripetono fino ai cieli assetati dei nostri corpi con le ossa impresse nelle correnti delle forme curve del linguaggio tra silenzio e gemme   III tenera terra con bambini inumati nelle anfore   IV il tuo nome ha l’ascolto del silenzio così rammento l’arcobaleno arcuato sotto la terra che sgretola la fronte dei genitori in una sera senza inizio e senza fine regno dei cardi con nere sfere musicali che si rivolgono a te parole vegetali   V l’autunno arriva con le tasche piene di tabacco gli orsi dormono nel lampone caldo del piombo il mare sviluppa la fotografia della sabbia sento la spirale logaritmica delle conchiglie il ritorno delle cose nel tuo sangue sveglio e ospitale la fragile mappa di un’alba bianca in cui salirò senza paura con le ciglia nere dei ponti   VI un campo bianco e il treno centrifugando la luce come nelle vecchie incisioni   VII a ogni tocco della riva un nido di uccelli si solleva come una esplosione silenziosa il loro occhio diventa il proiettile che mi sfugge sempre e attraverso questo tunnel di ali io non so più se sono vissuto da qualcun altro da qualcun altro da qualcun altro   VIII legato a questo cielo come le stesse foglie mi ritrovo silenzioso e sereno un corpo di luce tranquilla e linfa vibrante di musica e fiori sono l’ombra tra due sensi l’aggettivo nel vento delle vecchie stelle con lettere erotizzate dai petali delle ferite ti amo mille volte nostro sangue polline del mio respiro lontano da te il mio verso si spezza lungo la fune del ritorno la mia mano in cui scorre il midollo dell’ora discende nel tuo fuoco di vocali celesti come i nidi che premono edera esatta nelle linee di pensiero   IX campana alta il giorno cade nei nervi di betulla come cupole di sale sulle spalle dei subacquei qui si può sognare una canzone a occhi aperti o una città sospesa in una nuvola di pirite d’oro un fiammifero acceso sopra la parola la malinconia in un’auto bianca e si può guardare l’universo attraverso la sola idea della patria

Numele tău are auzul tăcerii 

 

I

atingând ţărmul tău
mâna mea respiră
prin mii de frunze

 

II

aprinde cu vocea ta verde
puterea microscopică
spuma unei încordate treceri
între o lume şi alta
mare în care se repetă aurore şirădăcini
până la cerurile însetate
de trupurile noastre
cu oasele întipărite
în curenţii formelor
curbe ale limbajului
dintre tăcere şi muguri

 

III

tandru tărâm cu copii înhumaţi în amfore

 

IV

numele tău are auzul tăcerii
astfel îmi amintesc
de curcubeul arcuit sub pământ
ce năruie fruntea părinţilor
într-o seară fără început
şi fără sfârşit
regat al ciulinilor
cu negre sfere muzicale
ce-ntorc spre tine
cuvinte vegetale

 

V

vine toamna cu buzunarele pline de tutun
urşii adorm în zmeurişul
cald al alicelor
marea developează fotografia nisipului
aud spirala logaritmică-n cochilii
reîntoarcerea lucrurilor
în sângele tău treaz şi primitor
acea fragedă hartă
de albă auroră
pe care voi păşi fără teamă
cu genele negre de poduri

 

VI

câmp alb şi trenul
centrifugând lumina
ca-n vechile gravuri

 

VII

la fiecare atingere a ţărmului
puzderie de păsări se înalţă
ca o explozie fără sunet
ochiul lor devine glonţul
care îmi scapă mereu
şi nu mai ştiu
prin tunelul de aripi
de nu sunt trăit de altcineva
de altcineva de altcineva

 

VIII

legat de acest cer asemeni frunzelor înseşi
mă regăsesc tăcut şi senin
un trup de lumină linişte şi sevă
vibrând de muzică şi floare
sunt umbra dintre două simţuri
adjectivul din vântul vechilor aştri
cu litere erotizate de petalele rănilor
te iubesc sânge al nostru înmiit
polen al respiraţiei mele
departe de tine versul mi se frânge
de funia întoarcerii
mâna mea prin care curge măduva orei
coboară în focul tău de vocale celeste
aidoma cuiburilor ce apasă
iedera exactă
din liniile gândului

 

IX

cade ziua clopot înalt
în nervii mestecenilor
cum domuri de sare
pe umeriiscafandrilor
aici poţi visa un cântec
cu ochii deschişi
sau un oraş suspendat
într-un nor de pirită auriferă
un chibrit aprins deasupra cuvântului
melancolie în automobilul alb
şi poţi privi universul
printr-o singură idee
patria

 

Constantin Severin è uno scrittore e artista visivo rumeno, fondatore e promotore dell’Espressionismo Archetipico, un movimento artistico globale che ha fondato in Bucovina nel 2001. Laureato al corso internazionale di  scrittura creativa presso l’Università dell’Iowa, ha pubblicato 14 libri di poesia, saggistica e narrativa. Una delle sue poesie è stata inclusa nell’antologia World Literature Today del 2014, After the Wall Fell: Dispatches from Central Europe (1989–2014), volta a divulgare la letteratura dell’Europa Centrale nel venticinquesimo anniversario della caduta del muro di Berlino. Sue opere e riflessioni sull’arte concettuale sono apparse in Artdaily, World Literature Today, Trafika Europe, The Poet, It’s Liquid, Levure littéraire, Empireuma, Contemporanul, Vatra, Arkitera, Glare Magazine, Cuadernos del Ateneo, Dance, Media Japan e in altre riviste internazionali di letteratura e d’arte.
Website: http://constantinseverin.ro/

 

nel Video l’autore legge la versione in lingua originale