Ion Mureşan
da: "Introducere în poezie"
(Charmides publishing house,
2023)
Poem (mahmur)
Eram foarte trist, căci eram mahmur.
Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,
încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu
se vede un nenorocit de peştişor,
care e sufletul lui.
Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,
rişti să ţi se spargă o mână,
rişti să ţi se spargă un picior şi
să ţi se spargă capul în mii de cioburi.
Sigur că eram foarte trist,
căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu
şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.
Iar controlorul de bilete m-a repezit,
pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi
să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.
Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:
„Când nu ştii cum să te comporţi,
trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”
Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei
şi am privit şi eu pe ferastră:
cerul era luminos şi jignitor.
Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,
departe de orice aşezare omenească.
Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.
Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,
poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.
Şi m-a durut că nu o înţeleg:
că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,
mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal
îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?
Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis
să vorbesc mai încet.
Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea
un gând al meu care să ocupe mintea ei,
ca să avem un cap în comun,
ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.
Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,
dincolo de o câmpie strălucitoare:
nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.
Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:
ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:
că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea
şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,
pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,
înspre un deal pustiu şi îndepărtat?
Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr
şi a zis să vorbesc mai încet.
Poesia (sbronza)
Ero molto triste per i postumi della sbornia.
Ero in quello stato in cui l’uomo è fragile, come il vetro,
in cui si può vedere tutto di lui e come in un acquario
si può scorgere quel pesce miserabile
della sua anima.
E l’aria si fa dura come pietra, se fai gesti bruschi,
rischi di romperti una mano,
rischi di romperti una gamba e…
la testa si infrange in mille pezzi.
Certo, ero molto triste,
perché nessuno mi diceva dove ero diretto
e cosa stessi cercando, con la notte in testa, sopra il treno.
E il controllore mi ha rimproverato,
che la smettessi di infastidirlo con le mie idiozie
se avevo un biglietto, che lo lasciassi in pace..
Così mi sono ricordato le parole di mia madre:
“Quando non sai come comportarti,
guarda gli altri con la coda dell’occhio e fai come loro!”.
Così ho pulito il vetro con la manica del cappotto
e anch’io ho guardato fuori dal finestrino.
Il cielo era luminoso e offensivo.
E passavo davanti a una pianura innevata e luminosa,
lontana da qualsiasi insediamento umano.
E nel centro una donna camminava verso una collina lontana.
Camminava verso una collina deserta, nella neve,
incespicando e un poco contorcendosi.
E soffrivo al non capirla:
che cosa stesse cercando in una pianura innevata e luminosa,
camminando nella neve, un po’ a tentoni su una collina…
remota, desolata e lontana da qualsiasi insediamento umano?
Il controllore mi diede un colpetto sulla spalla e mi disse…
di abbassare la voce.
Ma io cominciai a cercare freddamente
un mio pensiero che occupasse la sua mente,
per avere una sola testa in comune,
come due appartamenti con la cucina condivisa.
E la mia mente era desolata, come una collina deserta e lontana,
oltre una pianura luminosa:
niente di edificante, niente di utile a nessuno.
Poi si fermò, guardò il treno e salutò:
Come un saluto cauto, rassegnato e pietoso:
“Cosa stavo cercando su quel treno incespicante
che procedeva tra le curve, lontano da qualsiasi insediamento umano,
attraverso una pianura innevata e luminosa,
verso una collina deserta e lontana?
Il controllore mi diede un colpetto sulla spalla
e mi disse di abbassare la voce.
Ion Mureșan (nato il 9 gennaio 1955 a Vultureni, contea di Cluj, Romania) è un poeta e pubblicista rumeno contemporaneo.
Si è laureato in Storia-Filosofia all’Università “Babeș-Bolyai” di Cluj (1981). Ha fatto parte del gruppo della rivista “Echinox”. Dopo la laurea è diventato membro del circolo letterario “Saeculum” di Beclean. Tra il 1981 e il 1988 è stato insegnante di storia a Strâmbu. Nel 1988 è diventato redattore della rivista “Tribuna” a Cluj. Attualmente è pubblicista e commentatore per un giornale di Cluj e caporedattore della rivista “Verso” di Cluj. Ha esordito in poesia sulla rivista “Cutezătorii” (1968) e nel 2005 è stato invitato in Francia nell’ambito del programma “Les Belles Étrangères”.
Il libro “Introducere în poezie” (Charmides publishing house, Bistrița, 2023), da cui è tratto il testo tradotto, ha vinto il premio dell’Unione degli Scrittori della Romania nel 2024.
La selezione dei poeti contemporanei romeni è a cura di Constantin Severin, le traduzioni sono a cura di Monica Guerra.